Noiembrie?

M-am apucat de scris in ideea ca voi deveni faimoasa, ca lumea o sa stie de mine, si o sa-si intoarca fetele dupa intelectul meu pe strada. Am continuat sa scriu crezand ca o sa schimb ceva, crezand ca o sa revolutionez arta/ obiceiul de a scrie, si ca oamenii ma vor cita nestiind exact la ce ma refer. M-am oprit din scris pentru ca nu mai aveam o muza. Sau poate pentru ca habar n-am sa-mi sortez prioritatile. Hemingway de ce putea sa scrie o pagina pe zi, si sa se si imbete de 5 ori in timpul ala? A, si aia cu muza? Sa zicem ca am exagerat putin: de fapt, nu m-a mai calcat nimeni pe nervi.
Mi-ar fi placut sa devin un fel de Joyce. Varianta feminina, de secol 21. O Joyce aparent banala, dar cu niste obiceiuri cel putin obscene si cu un talent iesit din comun. In schimb, sunt o James care pare iesita din comun, scoasa din toate tiparele, unsa cu toate alifiile, dar cu niste obiceiuri( daca le pot numi asa) care nu se apropie nici macar de sfera mundanului, iar singurul meu talent este ca spun lucrurilor pe nume, dar abia atunci cand repovestesc un dialog. Sau intr-o situatie ipotetica. I make a wonderful point cand vorbesc cu mine. Poate singurul lucru pe care il am in comun cu Joyce este imaginatia bogata, iar singurul lucru sigur despre imaginatia mea este acela ca e lenesa.
Revenind, totusi, la problema initiala, nu stiu daca m-am reapucat de scris din plictiseala sau doar pentru ca vreau sa demonstrez ceva, sau pentru ca e singurul lucru la care ma pricep(?) *. Nici acum nu stiu exact de ce scriu, sau de ce am scris vreodata( ce oribile sunt prioritatile astea). Mi-e frica sa nu cumva sa fac ceva de proasta calitate, chiar daca nu stiu nici macar daca ce am facut pana acum a fost bun sau doar a fost. Cert e ca nu seamana. Deloc. Prioritatile (serios?) au facut ca stilul (care?) si/sau tematica sa nu mai semene deloc. O fi si din chestie de personalitate multipla: azi sunt Henry Miller, maine Dostoievski, dar ieri am fost actrita/ model cu foarte multe perechi de pantofi care s-a culcat cu un actor pe care il uraste toata lumea. Poate e doar un exercitiu pana ajung la stilul ala perfect. Stilul ala care va remodela cultura universala. Stilul care ma va pune in aceiasi oala cu toti ceilalti nu-stiu-cate-mii de scriitori care au vrut sa faca asta la randul lor.
Am exersat tot felul de bazaconii. Cenacluri, cluburi literare, am trecut pana si prin oribila faza a blog-ului, la care m-am intors, ce bine. Cah. Am scris de toate. Am inceput cel putin trei viitoare "cel mai bun roman pentru adolescenti", dintre care unul la 12 ani pe hartie roz, vreo doua cronici care urmau sa fie reunite sub numele " Memoriile adolescentine ale unui om care dormea pe canapea", sau ceva de genul asta. Am cochetat si cu teatrul intr-o vreme (mare greseala). Poezia, totusi, nu s-a lipit niciodata de mine, si , ca sa ma exprim intr-o forma cat mai poetica:
poeziei nu-i
place de mine si nici
mie de ea punct

In cazul in care ceea ce scriu acum va fi vreodata publicat si supus criticilor literare, o sa va scutesc de o grija si voi explica tot ce e de explicat: nu ma omor dupa Joyce, mai ales ca tot ce am citit din el se rezuma la cateva pasaje din "Dubliners" si "Ulise" (nu ma duce capul atat de tare pe cat ma laud), si decenta lui corespondenta cu Nora, dar el pare un parametru bun. Adica toti stim ca e putin dubios, borderline genial. In ceea ce priveste haiku-ul de mai devreme, detin un bonsai pe nume Mao, dar asta nu inseamna nici ca am tendinte budiste, si, cu atat mai putin de celalalt fel. Inseamna doar ca realizez anumite conexiuni culturale, si ca o sa ma folosesc mereu de asta ca o scuza pentru toate prostiile pe care le spun( si mai ales pentru glumele care suna genial si sunt geniale doar la mine in cap).

*Nu stiu sigur ce sa zic despre asta. Daca scriam, inainte sa ma las, eram ori aclamata ori urata. In ambele cazuri, din tot sufletul, dar nu de foarte multi oameni. Totusi, totusi, atunci cand m-am oprit, nimeni nu s-a intrebat de ce. Eu ma intrebam, si nici acum nu stiu exact, cert e ca nimeni nu duce lipsa scrierilor mele, dar toata lumea spune "ea scrie frumos, le are cu papagalul", de parca nu m-am oprit niciodata. Cu siguranta e cel mai frumos compliment din lume, categoric. Poate ca se mint singuri, si ma mint si pe mine. Important e ca ei stiu.